Misterul mării

Vântul lin al serii făcea valurile mării să pară dintr-un basm, spărgându-se, unul câte unul, la apusul cald al soarelui. Norii ce se zăreau pe deasupra razelor sale păreau să nu fie o amenințare pentru momentul perfect pe care fata cu păr bălai îl savura din toată inima. Stătea întinsă pe nisipul fin și îi vorbea celei mai bune prietene: marea. O considera mai presus decât orice, pentru că îi povestea toate întâmplările din viața ei și avea impresia că este singura care o înțelege.

Sufletul fetei era deznădăjduit … și totuși cu un strop de speranță, în adâncul său rătăcită, iar marea era albastră, destul de sumbră, oglindind norii de plumb ai nopții … și totuși cu un strop de lumină din razele ce se stingeau una câte una. Nici nu era nevoie să vorbească pentru că marea o auzea, iar ea stătea tăcută și admira frumusețea jocului de culori și lumini pe care-l avea în față. Privea în larg către vapoarele ce vin și pleacă fără să le pese ce crede marea despre ele, minunându-se de bunătatea fără limite a prietenei sale ce le permite să-și plimbe neîncetat comorile fără a le cere ceva în schimb. Fata nu reușea să înteleagă acest mister: de ce marea era atât înțelegătoare cu toată lumea? Se gândea că nu țoți oamenii își dau seama de acest lucru, pentru că nu toți sunt atenți și o ascultă. Ei trec grăbiți pe lângă ea fără să se-ntrebe „Ce am făcut să-mi fie dat să văd atât de multă frumusețe și atat de mult mister la un loc? “ .

Lumina se stingea din ce în ce mai repede, exact ca speranța din sufletul fetei, iar norii furtunoși puneau stăpânire pe întregul peisaj. Ea privea cum valurile devin din ce în ce mai mari și mai zgomotoase. Nimic nu mai semăna cu ceea ce era întainte,. Vântul sufla atât de tare încât împrăștia nisipul în toate direcțiile, norii se ciocneau unii de alții, provocând lumini puternice și zgomote infernale, iar valurile erau aruncate atât de sus de parcă acopereau cerul. Faptul că nu va mai rămâne mult în acest loc o întrista pe fată, dar știa că marea îi înțelege tristețea și că de aceea era furtunoasă și agitată. Erau ultimele ei clipe petrecute pe pământ și dorea să își ia rămas bun. Întainte de a pleca, marea i-a șoptit că o iubește, că iubește viața, că înțelege orice, drși nimeni nu-i poate înțelege misterul.

Ei bine, fata cu păr bălai n-a existat niciodată. A existat doar o toamnă călduroasă, luminoasă și colorată, ce s-a stins ușor … și o mare albastră, pură și senină  ce încă ascultă poveștile oamenilor, le întelege, le raspunde cu frumusețea ei și așteaptă ca cineva să-i dezlege tainele.